ÎNTÂLNIRE DE NEUITAT, DE GRADUL ZERO ȘI 8.484 DE METRI
Doaaaaamnelor şi doooomnilor,

După ce am străbătut Himalaya,
ca vântul și ca gândul,
pe unul dintre cele mai înalte
și mai spectaculoase drumuri din lume,
de la Shigatse spre Base Camp,
ei bine,
pregătiţi-vă aparatele de fotografiat,
respiraţi adânc,
foarte adânc,
uitați de centurile de siguranță și de marja de confort,
deschideți ochii şi sufletele,
căci urmează să faceți cunoştinţă cu cel mai înalt munte din lume!
Cu Acoperişul Lumii. Cu Sagarmatha nepalezilor, cu Chomolungma tibetanilor. Cu cel cunoscut de noi, occidentalii, drept… EVEREST!

Ttttrrrmmm – pe fundal se aud bătăi de tobe. Sau sunt, poate, bătăile inimii mele?!

“Sagarmatha”.
“Creştetul din Cer” (sau “Capul de Deasupra Cerului”). Este numele pe care nepalezii i l-au dat, privind în sus, cu venerație, la versantul său sudic, înalt până peste cer şi peste puterea de înţelegere a muritorilor.

“Chomolungma”.
Așa i-au spus tibetanii. Adica “Zeiţa Mamă a Lumii”, așa cum se vede ea de pe giganticul versant nordic. Aceasta semnificaţie, tibetană, aduce şi mai mult mister, culoare şi magie tuturor legendelor legate dintotdeauna de acest colos învăluit în eterne zăpezi.

PĂI ȘI CAM CUM SĂ ARATE CEI 8.848 DE METRI AI CELUI MAI ÎNALT MUNTE DIN LUME?
Când eram mică îmi imaginam cum că Himalaya e așa, un zid înaaalt, înalt până la cer, prevăzut cu o cocoaşă centrală țuguiată. Și cum că eu, biet omuleț de 1 metru şi ceva, m-aș aşeza la baza lui și aș privi în sus, cât e ziua de lungă, cu gura căscată, la interminabila sa culoare gri, pierdută până la nori, ba chiar şi mai departe…
Ei, nu am fost prea departe de adevăr, se pare, căci probabil aşa s-au uitat şi blânzii tibetani şi zâmbăreții nepalezi spre marele zid himalayan si spre cel mai înalt vârf al său, Everest, atunci când i-au dat numele astea minunate pe care i le-au dat.

CU EVERESTUL AGĂȚAT LA LINIA ORIZONTULUI.
Din senzaționalul pas Pang La, prin care şoseaua modernă, asfaltată de vajnicul popor chinez în vara lui 2015, traversează Himalaya la peste 5.000m, zăresc, pentru prima dată în faţă, Everestul. Alb, ascuţit, strălucind la orizont în lumina soarelui, flancat de alte 3 vârfuri de peste 8.000 m.
Stau cu nasul lipit de geamul mașinii și cu ochii lipiți de zare, ca un copil, să nu cumva să scap vreun detaliu, de parcă mi-e teamă ca uriașul dorit să nu o zbughească chiar de sub nasul meu.
După mai bine de o oră de mers, odată ajunși la Everest Base Camp, perspectiva mi se schimbă complet. Un vârf masiv, alb, megalitic se înalță, superb, înspăimântător, fix în faţa mea.

Până și privit de la cei 5.200 m ai taberei de bază, Everestul tot uriaş este.
Un uriaş înaripat, cu 2 aripi de zăpadă de-a stânga şi de-a dreapta sa – căile prin care poţi accede până la 7.000 şi ceva de metri, în punctul de unde începe apoi ascensiunea finală, abruptă și neverosimilă către vârful vârfurilor, până la inimaginabilii săi 8.848 m.

EVERESTUL LA APUS.

E 5 după-amiaza.
Frig de nu înțeleg cum de nu crapă pietrele. Din ce în ce mai frig, pe parcurs ce soarele alunecă pe după “deluleţele” din jur.
Cineva acolo Sus mă protejează, e clar, căci nu resimt deloc altitudinea, iar răul de înalţime se ține departe de mine aici, la amețitorii 5.200 de metri ai taberei.
Ba chiar încep să respir mai bine şi să mă mişc și mai cu talent când urc per pedes spre meterezele din piatră ale Mănăstirii Rong bu. Mănăstirea – templul aflat la cea mai mare înălţime din lume, unde altfel decât aici, în prag de Everest – este, de fapt, locul meu pe rândul din față la spectacolul apusului.
Și spectacol începe. E un spectacol de milioane de stări și gânduri.

Lumina de dinainte de apus, reflectată pe Everest, este în toate nuanțele de portocaliu intens pe care ți le poți imagina. Ca şi cum zăpada eternă a muntelui ar intra într-o combustie magică, seară de seară, timp de o oră, precum focurile bengale. Pentru a se stinge apoi, treptat – treptat, până când miliardele de stele, Carul Mare, Calea Lactee și luna, în toată splendoarea lor, îi iau locul soarelui. Și îşi pun propriul lor reflector peste colosul înzăpezit.

Nu am mai văzut și nu cred că o să mai văd vreodată un cer atât de senin și de luminos.
Plin de stele până la refuz, cu o Cale Lactee gigantică, halucinant de strălucitoare și de apropiată, precum o diademă sprijinită peste creștul meu și al muntilor. M-aș ciupi, ca să fiu sigură că nu am halucinații de la altitudine, dar sigur nu aș simți nimic, la cât de extaziată, încântată și înghețată sunt.

Noaptea o petrec într-unul dintre corturile taberei.
Un cort mare, dreptunghiular, prevăzut în mijloc cu o sobă inutilă, cu o bucătărie în partea din spate și cu multe paturi înșirate pe laturi.
Suntem în total 18 turiști, adunaţi din toate colţurile lumii să privim Everestul în ochi. Plus ghidul, Rendo și șoferul supranumit Schumi, din fericire ambii tibetani.
După spectacolul apusului, toți suntem vorbăreți, fericiți, cu gura până la urechi.

Apoi, treptat, devinim gânditori. Ne bem apa fierbinte în liniște, pierduți printre propriile trăiri.
Lângă mine stă Vik, un indian blajin, stabilit în Singapore, pe care răul de altitudine sever l-a împiedicat, cu 11 luni în urmă, să ajungă la poalele Everestului. Mă uit la el pe furiș. Chipul îi radiază, e în extaz. Presupun că se roagă, mulțumind tuturor celor 330 de milioane de zeități hinduse pentru momentul ăsta de grație divină…

CUM SE CRAPĂ (GHEAȚĂ) DE DIMINEAȚA ÎN EVEREST BASE CAMP.
În cort e un frig cum nu am mai trăit şi sper să nu mai trăiesc neam de neamul meu.
Mă cuibăresc în pat, de-a latul lui, strivită sub greutatea inutilă a gecilor, a straturilor de bluze şi de hanorace-polar şi a maldărului de velinţe tibetane din lână de iak. Copleșită de pături și de măreția de afară, fac o noapte albă, în aşteptarea înfrigurată a dimineții și a următorului episod din aventura mea himalayană.

Dacă apusul a fost de foc, ei bine, răsăritul peste Everest, survenit în mijlocul unui ger cumplit, nu are cum să fie altfel decât… de gheaţă!
Până şi lumina e îngheţată pe crestele Everestului, învăluindu-l, la orele mici ale zorilor, într-o nuanţă albastră, de gheţar.

RĂSĂRITUL PESTE EVEREST.
Înghețată bocnă, de nici gândurile nu mi le mai aud, urc, târâş, grăpiş, pe movila de piatră, aflată la 30 de minute de Everest Base Camp. Ăsta e locul de unde admiri cel mai bine Everestul.

Şi mare noroc am: niciun nor peste el sau deasupra lui; doar la bază se profilează o dungă lăptoasă, precum marginea unei uriase cești aburinde cu lapte de iak. Deh, vrabia înghețată mălai fierbinte visează…

E 8 dimineaţa.
Atmosfera parcă, parcă se mai dezgheaţă puţin, cu trosnete de gheaţă ridicate din toate pietrele din jur. Lumina albăstrie a răsăritului lasă locul unei lumini galbene, solare.
Înapoi la cort. Strâng repede rucsacul și urc în mașină. Plec. Cu gâtul, privirile şi gândurile întoarse către Acoperişul Lumii. Mă distanțez. Și Everestul rămâne din ce în ce mai departe şi mai departe din mine. Asemenea viselor care nu ţin decât o noapte…

Îţi mulţumesc din suflet, mărite Everest, că mi-ai permis să mă uit atât de adânc și atât de aproape în ochii tăi portocalii, uriași, misterioși, adulați!
Am venit. Am îngheţat. M-am extaziat.
Și m-am îmbogățit cu încă un moment de fericire pură și de frumusețe ridicată peste înălțimea așteptărilor. Ridicată până la Everest, până la cer și înapoi.