Gallery

Peru – pe Valea Sacra (Maras, Moray, Ollantaytambo)

Calatorind in trecut – ziua 12: prin Valea Sacra a inkasilor

Astazi, aproape de sfarsitul calatoriei in Peru si in trecut vom vizita una dintre cele mai fascinante si speciale zone peruane:
Vom intra chiar in inima Vaii Sacre, locul unde a prosperat si si-a dus viata misterioasa civilizatie Inka.

Plecam dimineata din Cuzco, inconjurati de peisaje superbe, lantul de munti albastrui din zare, din zona Vilcabamba si un cer turcoaz intens, cu nori impecabil de albi – asa cum numai in Peru mi-a fost dat sa vad!

MORAY
Dupa aproape doua ore petrecute pe un drum neasfaltat ajungem in Moray.
La ce priveliste avem, cui ii mai pasa de starea drumului?

Terasele de aici (aflate in depresiuni naturale gigantice, ca niste “cuve” adanci) sunt fascinante:
Prin geometria lor perfecta.

Prin acustica desavarsita, amintind de amfiteatrele romane, cu terasele suprapuse, dispuse sub forma de spirala (sau de cercuri concentrice).

Prin verdele intens si catifelat al ierbii care le acopera.

Si, nu in ultimul rand, prin ciudatenia climatica: fiecare astfel de “cuva” (sau “teatru roman”… pardon, inkas!), creeaza un microclimat. Intre marginile si fundul ei (cu diferenta de pana la 300m) exista o diferenta de cateva grade Celsius.
Terasele erau deci, propriu-zis, niste sere naturale, in care inkasii isi faceau culturile experimentale de plante (cartofi, porumb), aclimatizandu-le aici din zone cu o cu totul alta clima, mult mai blanda.
Cu un sistem de irigare extrem de bine pus la punct, calculat in functie de cantitatea de precipitatii din zona si de rocile poroase de aici.
Si asta se intampla in secolul XV, la “doar” 3.500 m deasupra marii! No comment…

MARAS:
Serpuim prin partea inalta a Vaii Sacre, undeva intre Urubamba la Chinchero.
Privesc fascinata pe geam si cuget la cat de mari arhitecti si smecheri agricultori erau inkasii astia!
Ma gandesc fugitiv la traci, la daci si la Sarmisegetusa… si la multele realizari si mistere care ii invaluie si pe ei.

Brusc, intr-un hau din dreapta mea, mi se astern la picioare, ca niste piese albe de puzzle perfect geometrice, salinele de la Maras.
Moray.

Sunt peste 3.000 de piscine dreptunghiulare dispuse in trepte, pe versanti, pana pe fundul vaii.
Sunt umplute, in mod constant, cu apa sarata din izvoarele subterane din vecinatate, apa care, evaporandu-se, isi depune sarea pe terasele namoloase… In mod constant, adică an de an, inca din vremurile civilizatiilor pre- inka…
Fiecare piscina-parcela este proprietate transmisa din generatie in generatie, de aici facandu-se “recolta” de sare pentru intreaga zona.

La 3.400 m, atat de apropoape de cer, privelistea si senzatia sunt nepamantene.
Valea ingusta reflecta soarele puternic prin miile de parcele acoperite cu sare, ca un dragon lung si bland, acoperit de solzi albi, sticlosi.

Pana si restaurantul unde luam pranzul este desprins tot din alte taramuri. Un colt idilic de Rai, in mijlocul muntilor, cu lame placide si blanoase, pajisti verzi, udate de apa raului si marginite de un versant stancos.
Savurez carnea de alpaca, excelent gatita, si un guacamole genial. Si inevitabilul ceai din frunze de coca – leit-motiv-ul respiratiei fara probleme la peste 2.500 m altitudine.

OLLANTAYTAMBO:
Este urmatorul sit pe care il vizitam, dupa-amiaza.
Imparatul inkas Pachacuti a cucerit si ridicat orasul maiestuos Ollantaytambo.
Mii de trepte – terasele lui Pumatallis – te poarta pe versantul abrupt al muntelui, pana la cladirile somptuase din Araqhama, din Piata Manyaraki sau la templul cu zidul celor 6 monoliti, din varful muntelui.
De aici priveau inkasii cum li se deschide la picioare Valea Urubamba. Un loc strategic de aparare pentru intreaga regiune!

Si tot de aici inca poti admira Pinkuylluna – depozitele inkase, delicat construite in stanca, pe versantul din fata noastra.

Soarele se lasa deja pe dupa muntii ce strajuiesc Valea Sacra.
Da, este momentul să recunosc că impresiile mele din Peru sunt, in majoritate, mute. Inutile de cuvinte. Sunt doar culori, senzatii si imagini.

Nu m-as mai lasa dusa de pe taramurile astea. Au ele ceva doar al lor. Sacru, misterios, de vis. Parca iti vine sa te ciupesti, sa fii sigur ca le vezi aievea.
Sa fie energiile speciale ale locurilor?
Sa fie natura absolut fabuloasa?
Pana si apusul – scanteietor ca o sabie implantata printre norii negri – ma lasa fara cuvinte.
Ma gandesc ca maine mai am o zi la dispozitie sa ma las pierduta prin Cuzco, inainte de a pleca inapoi, in Lima. Si e singurul lucru care imi mai taie din nostalgie…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *