Calatorind pe marginea abrupta a timpului – ziua 4.

Banc, la micul dejun de la Nazca:
– De ce nu e si dinozaurul reprezentat intr-una dintre liniile de la Nazca?
– Pentru ca nu i-a dat Noe add pe arca!

Astazi urcam de la Nazca spre Arequipa – aflata la 2.800 m deasupra marii.
Calatorim in autocarul-auriu-atarnat-pe-serpentinele-de-deasupra-haului-inspumat-de-dedesupt.
Oceanul este cenusiu, contopindu-se cu cerul paclos.
Doar valurile sunt turcoaz, superbe, spargandu-se, bordisite cu alb, de stancile rosiatice.

Impresiile in imagini, fara cuvinte, la gasesti aici

Soferul, acest Schumi peruan al soselelor montane, taie serpentinele ca pe fructele de mango copt.
Se intrece cu camioanele, claxoneaza masinile care-i stau in cale, chiar daca el e pe contrasens.
Praful se spulbera in jurul nostru. Mamicile din autocar se roaga sa-si mai vada, totusi, copiii. Facem cheta sa-i dam niste Soles (cativa banuti de-ai lor), poate se mai calmeaza.
Mie imi place la nebunie. Stau atarnata pe marginea abrupta a timpului, pe scaunul dinspre hau, rad si fac poze ireale.
Parca as fi in parasuta si as pluti deasupra valurilor.

Brusc, neanuntati de nimic, intram intr-un peisaj selenar, inconjurati numai de gri. Asa aflu ca griul are 1001 de tonuri si nuante. Unele ale nisipului, altele ale muntilor din stanga, altele ale stancilor pravalite si spintecate in 3 de pe marginea drumului. Altele ale cerului.

Soselele sunt impecabile. Calatorim deja de sute de km si nu ni s-au zdruncinat gandurile in cap. Pentru 10 minute se deschide sub noi o vale verde adanca, parcelata in lung si-n lat, brazdata de un rau cracit si intortocheat. Intorc privirea plina de verde sa-l admir cum dispare inghitit de ocean.

Adios, Pacificul meu cel cu valuri turcoaz, pana la urmatoarea intalnire, in alt timp, in alt loc.