Gallery

Peru – Machu Picchu

Calatorind in trecut – ziua 11: MachuPicchu

Cu noaptea peste capete am plecat din Cuzco catre Machupicchu.
Am luat un autocar până la Ollaytantambo. Şi am mers vreo oră, cu norii la picioare, printre munţi, către destinaţia mult aşteptată. Machu Picchu!

Autocarul ne lasă in Ollaytantambo, de unde ne urcam intr-un tren albastru a lui “Peru Rail”.
Un tren elegant, cu doua randuri de ferestre.
Unele ptr admirarea pe lateral.
Altele pentru admirarea pe vertical, prin acoperis.

Ne scurgem ca un şarpe leneş prin fundul vaii, flancaţi de versanţi drepţi, inalţi si stancosi. Pe unele varfuri se văd gheţari in bataia soarelui.

Urmărim firul Urubambei, săltăreţ si înfoiat, din cascadă in cascadă.
Vegetaţia este extrem de ciudata si neasteptata aici. Liane, plante supradimensionate, cu frunze de 2m – ne simtim ca in jungla.

Trenul ne deverseaza pe toţi direct intr-o piaţă cu tarabe, sub formă de gară, în oraselul Aguas Calientes.
(La intoarcere, trenul nu va mai avea locomotiva… sau, cel putin, nu una care sa fie in fata ochilor nostri! Se ascunde, probabil, în spatele trenului 🙂 ).

Traverăm un pod ingust si luam un alt autocar, cam ponosit, care ne urcă pe ametitoarele serpentine, pana la portile sitului de sub muntele Machupicchu (“Vechiul Pisc” sau “Muntele Bătrân”, în limba Quechua).
Şi… valea s-a deschis sub noi, ca un ochi verde, urias.

Despre Machupicchu nu pot scrie multe.
Totul se simte la faţa locului, chiar cred că e dincolo de cuvinte.
Şi pentru că am rămas fără cuvinte ajungând la Machu Pichhu, mi-am pus impresiile în imagini, aici. Se ştie, doar, că pozele spun mai mult decât 1000 de cuvinte, nu?!

Locul este mult mai mult decat mi-am imaginat.
Extrem de verde.
Cu ruinele spectaculoase, dispuse conic pe platoul ingust, strecurat intre munti.
Şi cu Urubamba vuind în valea adâncă de la poale.
Cu labirintul de ziduri din piatră înconjurând misteriosul oraş inkaş în cercuri concentrice, ca o cochilie.
Cu terasele agricole acoperite de iarbă, suficiente şi eficiente pentru a hrăni populația oraşului.
Cu izvoarele naturale care le irigau.

E locul acela ascuns, spectaculos, ermetic.
Oraşul ceremonial sacru al “Fiilor Soarelui”, inkaşii.
Greu de atins, pe orice cale ai vrea sa ajungi la el:
Fie pe cararile inkase, construite inginereşte în vechime şi bătute la pas de turiştii moderni.
Fie pe drumurile moderne peruane, cu autocarele şi trenurile.
Fie cu gandul si cu sufletul.

E coplesitor.
Nici nu ma mir ca a stat ascuns atâta timp dupa ce a fost construit si folosit de inkasi, prin 1400.
Si ca a fost descoperit de abia in 1911, de tânărul dom’ profesor de la Yale, Bingham pe numele lui.
Se pare ca oraşul făcea parte dintr-un complex extins de construcţii inkase. Mai ales ca descoperirile mai recente arată ca drumurile pavate (adevărate “autostrăzi” construite de inkasi pe crestele Anzilor) se întind pe vreo câteva mii de km!
Şi merg mult mai departe, pe înalţimi ametitoare (cam pe la 5.000 de m, aşa!), la nord de Cuzco. Cine stie? Poate către El Dorado – cetatea-mit, acoperită cu aur…

Lame.
Băştinaşi (urmaşii colorati si ermetici ai ciudatului popor inka). Ziduri.
Munţi.
Pietre.
Mistere.
Păşuni.
Pasiuni.
Am privit Machupicchu ore intregi.
Din diverse ughiuri si de la diverse inaltimi.
Sub o lumină incredibil de pură.
Sub cerul incredibil de turcoaz.
Si valuri de verde m-au izbit succesiv, ca niste unde propagate într-un lac adânc şi transparent.

Poate o sa reusesc sa scriu altadata despre Machupicchu, dupa ce o sa diger informatia. Deocamdată… doar ma hranesc cu ea, încă sub impresia acestui spaţiu de o frumuseţe profundă şi magnetizantă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *