Gallery

Peru – insulele Ballestas si liniile Nazca

Calatorind in timp – ziua 3: intre leii de mare din Ballestas si maimuţa de la Nazca.

Mi-e clar: inkasii chiar stiau inaintea lui Einstein ca timpul se poate contracta sau dilata dupa cum vor muschii nostri sensoriali.
Asa ca, pe terenul si cu voia inka, astazi am intins timpul ca pe o peltea de papaya si am petrecut trei zile intr-una.

La 4 dimineata am plecat, pe o bezna totala (ca in orice noapte peruana) din Lima spre Paracas, de unde, de pe un pontón bleu, am luat o barca spre insulele Ballestas.

Soferul nostru, acest Schumi al barcilor peruane, ne-a condus cu o viteza ametitoare catre peretele roz si vernil pe care a fost scrijelit Candelabrul, sau Cactusul.
O figurina enorma, trasata prin linii sapate la 1 m adancime in solul nisipos.

Mai multe impresii in imagini gasesti aici

Calatoria a continuat inapoi in timp, cu un ghid local care picotea la umbra unei palarii anti-guano (anti-gâniaţ de cormorán), catre alte insule:
Cele dantelate, colorate in tóate culorile pe care ti le poti imagina si datând de la inceputul lumii.
Insulele unde pelicanii guşati, cormoranii neastamparati, pinguinii mici si draguti, leii de mare grasani si lenesi si pasarile negre cu labute foarte rosii convietuiesc, inca din negura timpului, linistiti.
Din vremea cand timpul nu se măsura in bani, in ani, in oameni. Ci doar in stare de beatitudine.

***

Inapoi la autocar. Ne asternem la drum catre alte ere si alte ţinuturi: aerodromul de la Nazca.

Si cand zic aerodrom nu ma refer la teoría conform careia liniile de la Nazca au fost trasate de extraterestrii ca sa aterizeze mai usor, ci chiar la aeroportul contemporan.
O maghernita din lemn, in mijlocul cactusilor si al pustiului, de unde te imbarci in avioane mici, mici, ca de jucarie, ca sa observi si sa admiri liniile chiar de deasupra lor, din aer.

O experienta extrasenzoriala la ceasul de dinainte de apus, mai ales atunci cand esti nedormit de 3 nopti si timpul si spatiul oricum au alta textura.
Sa zbori peste un ocean imens, negru, inghetat brusc asa, cu tot cu valuri rosii.
Un ocean pe care un copil extraterestru, (sau poate un peruan mestecand frunze de coca) a venit si a scrijelit niste desene albe imbarligate.
Tintuita de centura de siguranta, incerc sa privesc pe ambele laturi si sa prind pe retina cat mai mult, tot mai mult: pamantul negru brazdat de afluvii alburii, dunele valurite, rosii, ca niste corali, parcélele verzi de dupa soseaua dreapta ca o sfoara, orizontul portocaliu dinspre apus.

In loopingurile avionetului, am ratat din priviri vreo 3 dintre figurinele pe care trebuia sa le vad.
Dar cred ca am vazut mult mai mult, mult peste si printre randuri si linii.
Am vazut aproape total. Chiar si timpul s-a oprit o clipa si mi-a facut inapoi cu ochiul.
Nu imi mai era nici somn, nici setea ingrozitoare pe care numai in mijlocul ariditatii continue o poti resimti.
Eram eu cu timpul, intins in fel si chip peste intinderile brazdate la nesfarsit de culori.

Printre culturile de cactusi si pustietate am ajuns, in sfarsit (dupa circa… 253 de ore de la plecarea din Lima) la locul de innoptare.
Poarta verde ni s-a deschis si ochii mi s-au marit cat farurile: ajunseseram in Rai.
Verde peste verde, iarba, copaci necunoscuti, plini de fructe ciudate, flori cataratoare, mari cat palma, o alpaca pascand, pauni, insulitze in mijlocul unui labirint de canale.
Si cea mai profunda liniste din cate au existat.

Band un pisco (palinca lor) cu limonada… stoarsa direct din copac, la barul de la piscina, am auzit pamantul respirand.
Am dormit ca un nou născut. De afara se auzea susurul apei, in jurul insulitei cu flori din faţa uşii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *