Gallery

Nicaragua, ziua 8 (I): Cu sania in sus si-n jos pe vulcanul Cerro Negro

Nu stiu despre tine, dar eu, dupa ce am avut diverse si ciudate tentative cu schiatul si patinatul pe gheață, tot la sfanta sanie din copilarie am ajuns.
Pe scurt, dintre sporturile de iarna mizeaza pe mine, la orice ora si in orice conditii meteo, pe… datul cu sania. Plus variatiunile pe aceeasi tema: datul cu celofanul, cu cauciucul umflat, cu bobul…
Si iata ca, azi, am adaugat o varianta noua si complet inedita: datul cu placa pe pârtia abrupta si neagră, 100% din lavă uscată, pe vulcanul Cerro Negro (“Dealul Negru”).

Din Leon – oraselul cu nume spaniol si puls nicaraguan de la poalele vulcanilor activi – e cam 1 ora de mers pana la Cerro Negro.
E un traseu off-road cu zdruncinaturi, intr-un jeep decapotat, printre paduri de copaci infloriti galben. Din florile lor mari si galbene, fermierii locali fac o miere de te lingi pe degete sau… inghiti in sec, depinde de ce parte a borcanului și a capacului de afli.

Dupa ce admir iguanele dintr-un țarc, ascunse și ele printre flori galbene si parfumate (poro-poro), sunt debarcata brusc sub burta neagra a vulcanului. Mi se pune in spate un ruscas cu echipamentul. Si, in brate, placa de lemn, pe care urmeaza sa ma dau pe partia neagra-taciune.
Si, cu placa la spinare, mare cât o ușă și grea ca naiba, mă țin, bălăbănindu-mă, dupa ghida. Un urcus in ritm sustinut, printre bolovanii negri si neprietenosi.

E 9 dimineata.
Principalii inamici?
Nu, nu panta, că doar am conditie fizica buna!
Ci caldura (deja crudă, încă de pe acum).
Vanticelul (care ma impinge in toate partile, cu tot cu placă).
Si durerea crunta de spate, care face ca placa sa imi para de 2 ori mai grea.

Dar privelistea compenseaza absolut orice efort!
Frumusetea de aici este nepamanteana.
De pe cocoasa neagra a vulcanului, ca de pe o duna de nisip, privesc in haul craterului:
Inca fumega, cu iz intepator de sulf. Are peretii striati de dare alburii, gri si roscate. De la lava si de la diversele minerale aruncate de ultima eruptie, din 1999.

In zare, incepand chiar de sub picioarele mele, verdele platoului roditor este hasurat cu pete negre – bolovanii aruncati de gura vulcanului.
Siruri de vulcani activi, cu nume si chip deja cunoscut, se profileaza pe un cer senzational, bleu, gri si alb: Momotombo cel griv. Talika cea roscata. San Cristobal cel urias.

Dunele si craterele lui Cerro Negro nu imi par insa deloc familiare. Ele sunt din alta lume, din alta poveste. Par de pe Luna. Dar sunt negre si aride ca Iadul.
Iti taie, pur si simplu, respiratia.
Neprietenos, însă superb și fascinant.

Parca nici placa nu mai e atat de grea, cand ajung sus, pe buza craterului.
Moment de respiro.
De poze.
De devorat privelistea, deschisa 360 de grade.
De umplut ochii si sufletul cu frumusetea care ma invaluie din toate partile.
Râd.
De abia astept finalul: cireasa de pe tortul negru, adică marea coborare cu placa pe pârtie!

Ghida cea cu conditie fizică excelenta, Marji, ne da instructiunile de folosire.
Cel mai important de reținut: cum sa iei viteza. Ba nu, mai important e să știi cum naiba sa franezi! Hmm, sau poate partea despre cum sa nu te rostogolesti in cap pe panta.
Ma imbrac cu salopeta de protectie, mai mare cu 10 numere decat mine. Imi pun manusile. Si ochelarii de schi. Nu e de gluma, zgura asta pe care ma voi da e extrem de abraziva si poate sari in toate partile cand prinzi viteza.

Impachetata in costumul meu de astronaut, cu placa vernil la spinare, pasesc spre culmea dunei, mai in reluare chiar decat Armstrong pasind pentru prima data pe Luna.
Si… partia neagra ca pana vulcanului se deschide brusc sub ochii mei.
Si lava neagra, invechita si sfaramata, aluneca sub talpile mele, cu zgomot, exact cum se intampla cu grohotisul.

Wow! Spec-ta-cu-loooos!
E atat de abrupta panta, cu o usoara cocoasa pe la mijloc, incat nici nu ii pot vedea capatul. Cam cat de lunga o fi? Dumnezeu cu mila…
Dar Marji ma asigura ca, la capat, o sa ma opresc eu, inevitabil. 😉

Yuhuuu. Sa inceapa distractia!
Ma asez pe placa exact ca pe o sanie. Si o tin de “capastrul” din sfoara vernil. Nu cred ca incearca prea multi sa se dea in picioare pe ea. Poate doar boarderul nebun caruia i-a venit ideea sa se dea pe aici prima data.
Ma imping in calcaie. Nu e la fel de alunecos ca pe zapada.
Si…partieeeee!
Alunec negru, lasand in spate un mic santulet si un norisor gri de praf.
Si alunec. Si tot alunec.

Ca sa prind viteza trebuie sa stau cat mai lungita pe spate. Una cu partia. Una cu zgura neagra si zgrumturoasa.
3 minute de coborare abrupta, de alunecare si de distractie maxima. Cand panta se termina si ma opresc brusc, sunt putin dezamagita… ca nu a durat mai mult 🙂
Un american care se da pe langa mine urla din rarunchi: F..k!! It’s awesome!!!!
Ii fac semnul de OK, cu un mare zambet pe fata, care, de altfel, nu m-a parasit de cand am plecat de la jeep.

Senzatii noi. Relaxare.
Marji, ghida, coboara si ea in fuga, pe propriile picioare.
Jose, soferul, pregateste, printre dunele negre, picknick-ul: pepene rosu si banane.
E unul dintre momentele acelea in care negrul complet nu mai pare trist, amenintator, neprietenos, infricosator. Ci doar pitoresc si plin de distractie!
Cred ca vulcanul asta isi mai si zambeste in barba, din cand in cand. Si, poate, noaptea, isi pune si el placa in actiune, pe partia neagra ca taciunele. Pe bune, cine ar putea rezista ispitei asteia?!

One thought on “Nicaragua, ziua 8 (I): Cu sania in sus si-n jos pe vulcanul Cerro Negro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *