Gallery

Nicaragua – ziua 1: Cursa 1000m garduri si ghisee, cu valiza-n spate

Aventura nicaraguana te prinde in iuresul ei suprarealist inca de la granita. Si nu-ti mai lasa timp sa te dezmeticesti… pana pleci.

Noi am venit cu un autobuz din Liberia pana la frontiera costaricano-nicaraguana, lângă Penas Blancas.
Autobuz care ne-a depus intr-o parcare plina de carucioare si butoaie care indicau… vama. Si o coada emoooorma la o dugheana mica și verde.
Cu valiza în spate am început, optimistă, marșul forțat si filmul absurd. Fix ca in “Pisica alba, pisica neagra”, dar cu sonor exclusiv in limba spaniola, fără subtitrare pentru idioții de turisti ignoranți.

– Completat formular de plecare din țară?
– Completat!
Merg sa-l depun la ghiseu.
– Aaa, pai nu acum, măi turisto. Mai întai te intorci matale cu valiza-n spate si platesti taxa de ieșire din tara! 8$.
– N-ai marunt? Schimbi! Și primești rest in Colones, chiar daca tu ai iesit deja din Costa Rica, unde ii puteai cheltui.

Inapoi la ghiseu, cu formularul si cu chitanta.
– Plătiși, bre turisto?
– Plătii, frate.
– Aha, gata.
Țac, ștampila.

– Și acum?
– Ia mătăluță valiza-n spate și… vezi in zare ghereta aia albastră? Ei bine, muuult dupa ea trebuie sa ajungi!
Ma alatur zecilor de nefericiti care, printr-o caldura mușcătoare, își târăsc valizele prin colbul roșu sau își cară toropiți rucsacul uriaș sau papornițele în spate.

Dupa vreun kilometru ajung la un gard, prevăzut cu o poarta prin care valuri de oameni se buluceau.
– P-aci se iese spre Nicaragua?
Nenea vamesul imi ia pasaportul si imi bate obrazu’.
– Pai cum, fara viza vrei tu să ieși, măi chiquita? Așa ne-a fost vorba?!
Ia du-te tu inapoi și treci mai cu talent prin dugheana aia. Așa, vezi?

Trec, ce pot sa fac?!
Un nene se uita doct prin TOT pasaportul meu. Fila cu fila.
– De unde vii? Catre ce te indrepti?
Ehehe, ce întrebari profund filosofice pune nea’ politistul ăsta de frontieră. Mă priveste șiret si cu subînțeles, de zici că am complotat deja ceva împreună, și, într-un final, mă invită sa trec.

– A, ba nu, inca nu treci!, fluieră unu’ după mine.
Stai să faci si vizita medicală, chiquita, intr-un cort cu doi medici care se holbeaza la ochii tăi cu o lanterna. Si noteaza de zor pe niste foi.

Cu tot cu fițuica Ministerului Nicaraguan al Sanatatii ma indrept… spre un nou ghiseu, sleita de puteri, cu privirile-n ceață, de la căldură și cu mâinile si picioarele tremurând vârtos după cursa de 1000 m garduri si ghisee cu valiza târâș.
Când colo, ce sa vezi? Surpriză, fatalitate: era ghiseul de iesit din tara. Nu, nu vreau sa ies, oameni buni, ca nici n-am apucat sa intru!!!

Dau ocolul unei cladiri mari si, prin dos, ajung la un stimabil îmbracat in alb. Gata, ăsta e baștanu’ de mă bagă-n șară, mă înviorez eu brusc. Se vede dupa aerul lui superioro-zeflemist.
– Cât?
– 1$!
Cam subțirică taxa, îmi zic în barbă… Dar e doar taxa de formular.
In sfarsit, platesc vis-a-vis si taxa de 12$ de intrare în Nica.

Cu fițuicile si chitanțele si pașaportul si valizele în dinți ma preling până la un baiat placid.
– Iliana?
– Si!!! Eu sunt!
– Hmmm.
Răsfoiește agale pasaportul.
– Unde mergi?
– In Nicaragua mă-ti, unde ți se pare că merg!?!, imi vine sa-i urlu!
Mănâncă, tot agale, un corn. I-o fi foame omului, deh. Si mie imi e.
Înghit in sec.
– Merg la Ometepe.
– Hmmm.
In sfarsit, imi da pasaportul. Oficial, sunt primita, cu bratele luuung deschise, in Nicaragua.

Inca niste sute de metri de târât de valiza printre camioanele din vama si cotesc brusc la stanga, spre autogara.
Însă filmul semnat parcă de Kusturica se intensifica.
Valuri de shmenari cu caramizi de bancnote (de Cordobi) in mana se ofera sa-mi schimbe dolari.
Unii vand chestii dubioase in pungute – un fel de orez prajit, de gogosele si de sucuri la punga.
Altii imi ofera taxi cu 10 dolari.
Nu, merci, iau buzul Penas Blancas – Rivas. Dateaza de pe la 1950 si, contra unui bilet de nici 1$, imi ofera un spectacol uman de milioane. Unul agata calatorii si ii incarca in buz, cu tot cu bagaje. La un momendat, mai face loc indesand noi si noi calatori.
Altul e soferul.
Altul e incasatorul de taxă de bilet.
Si al patrulea e ajutor de bagator in seama. Merge pe treptele autobuzului si țipă numele statiilor, din cand in cand.

Cu toata nebunia asta suprarealista – realitatea lor – oamenii sunt haiosi si imi creeaza o stare de bine.
Rivas este orasul kitchos, cu o statuie maaaare a unui Jesus violet. Si cu o autogara de zile mari, desprinsa din anii 60, de unde luam un taxi pana la San Jorge.
Ca sa ne imbarcam pe ferryul de 2, peste Lacul Nicaragua , catre vulcanii din Ometepe.

O zi cat Iliada si Odiseea la un loc. Dar muuuult mai colorata si mai amuzanta. E culoarea locala nica. Si o vom tot admira pana vom pleca din tara asta ireala! 🙂

# Citeste continuarea aventurii nicaraguane AICI

One thought on “Nicaragua – ziua 1: Cursa 1000m garduri si ghisee, cu valiza-n spate

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *