Gallery

Jurnal balinez – partea a IV-a, la Templul Mama

Astazi vizitam Pura Besakih – Templul Mama si cel mai mare si mai sacru templu hindus din Bali, construit la poalele celui mai inalt vulcan din insula – 3.200m, numit Agung (adica Muntele Inalt).

Cu nasul lipit de geamul masinii, imi umplu ochii cu detalii de prin satele traversate, muntii, paduri verzi, nelipsitele culturi de orez – fie ele pe campuri intinse sau pe terase verzi suprapuse. Satele nu par atat de saracacioase pe cat ma asteptam. Poate si pentru ca sunt dichisite, au ziduri si porti spectaculoase, fiecare amintind de un mic templu, iar oamenii sunt senini, surazatori, parca nicio problema nu apasa pe umerii lor fragili.

In Bali m-am gandit pentru prima data ca sunt prea agitata (desi chiar sunt linistita, dupa criteriile europene in vigoare) si cam masiva (in conditiile in care eu am 1,55 inaltime si 43 de kg).
Si asta pentru asa si sunt, in comparatie cu micutii balinezi, delicati ca niste papusi de portelan, zambitori cu fatza si cu ochii si negrabindu-se si nestresandu-se niciodata, din simplu fapt ca… nu au acest concept si nu vad motivul pentru care ar face-o.

Exemplu de dialog intercultural:
Turista europeana (eu), stresata, alergand ca disperata prin aeroport sa schimbe bani si sa gaseasca unde sa plateasca biletul de avion pentru Yojokarta, Java:
– Tot grupul sta dupa mine!!! Nu o sa mai gasesc in veci bilete la avionul de maine dimineata!!! Unde sunt oamenii astia de la ghiseu???
Gede – ghidul balinez – surade. SU-RA-DE!!! In conditiile astea de viata si de moarte, in care joaca pe mine camasa balineza! Pe bune?! Asta-si bate joc de mine? Imi vine sa-l plesnesc peste gura, sa-i sterg zambetul iritant! Iar el graieste rar si calm:
– Nicio problema, o sa se deschida la casa de schimb. No problem, everything is all right.
Mi-am imaginat balinezul zen, cu bandana si sarong, inganand versurile lui Bob Marley, cu tot cu melodie. Si m-am destins complet. Avea dreptate. Evident ca avionul pleaca maine si eu voi fi in el!

sau:

Turistii europeni, disperati, prinsi de o ora in traficul infernal, in drum spre templul UluWatu:
– Sa ne grabim! Sa faca ceva! Sa o ia pe contrasens!!! Sa claxonezeeee! E traficul blocat! E 5 si noi nu ne miscam, o sa se inchida templul! N-o sa mai ajungem niciodata!
Ghidul si soferul, balinezi sadea:
– Relax! Nicio problema, ajungem la timp. O sa admirati apusul. Avem timp sa prindem si locuri bune la dansul traditional Kecak.
…Si iar aveau dreptate! Spectacolul naturii compensa orice, cu soarele care se pravalea in mare, portocaliu; cu templul de pe stanca neagra, ce parea si ea ca se pravaleste in mare.

Asiaticii au gena asta a calmului! Gena care ii indeamna sa se opreasca in loc si sa se bucure de viata, de natura, sa admire un copac inflorit sau un copil care se joaca. Sau sa se adune in fiecare seara pe malul marii, ca la un festival national, si sa salute cu zambete soarele care apune spectaculos. Avem atat de multe de invatat de la ei!

Reveria si comparatiile mele interculturale se opresc brusc, odata cu microbuzul, care a parcat. Am ajuns la templu.
Negre, suple, enorme, dantelate, ca niste conuri de brad pietrificate, cele 22 de temple din complexul Pura Besakih, datand din sec. 14, se intind elegante de-a lungul axei formate de nenumaratele trepte de acces, care te conduc pe un drum spiritual ascendent, simbolic, catre “Muntele Inalt” si sacru.

Mai multe impresii in imagini gasesti aici

Principalul templu al complexului este Pura Penataran Agung, cu tronul in forma de lotus din centru, care adaposteste principalele ceremonii religioase.

Oamenii de paza ii gonesc delicat pe toti turistii care vor sa patrunda in sanctuar, sa faca poze sau sa admire cu gura cascata maretia constructiilor negre, de care nu-ti dai seama daca sunt facute de om sau pur si simplu au crescut ele singure acolo, odata cu vulcanul negricios care le strajuieste.

De sus, din varful colinei pe care este construit complexul, domneste linistea in cea mai pura forma a ei. Imi rezoneaza placut in urechi si in suflet, ca un fluier sau ca un gamelan (xilofonul balinez) prin care vantul isi sufla adierea.
Si din arhitectura balinezilor, nu doar din mentalitatea lor, ar trebui sa invatam multe noi, toti cei prinsi in menghina stresului occidental.

***

De dimineata am facut un popas intr-un sat linistit, la un atelier de sculptura in lemn.
Printre miile de sculpturi, unele realizate de sculptorii tineri chiar sub ochii nostri, mi-am facut niste poze cu efect de iluzie optica, in care par ca “plutesc” pe doua palme din lemn.
Cam acesta este sentimentul pe care il ai in Bali: o stare zen, de impacare, care te tine in palmele ei larg deschise, intr-o plutire continua. Un amalgam lejer de stari: delicatete impletita cu complexitate.

***

Plecam de la Pura Besakih si traversam o jungla cu palmieri, cu boscheti cu frunze enorme si copaci pe care s-au catarat puhoiuri de liane
Din mijlocul junglei rasare brusc un punct panoramic, unde se afla restaurantul Mahagiri si de unde poti admira in voie padurile pe lateral, terasele verzi cu culturi de orez, intinse chiar in centrul panoramei, sub burta Muntelui Inalt. Si, deasupra muntelui, cerul bleu intens.
Peisaj din acelea ireale, parca prelucrate fir cu fir si pixel cu pixel in Photoshop.

Daca sufletul s-a hranit astazi din plin cu energiile puternice de la templu, ochii se hranesc acum cu culori si peisaje spectaculoase.
Iar gurile se hranesc cu cele mai gustoase mancaruri: pui cu sos de soia, porc in soc acrisor, orez cu legume multicolore preparate al dente, platouri debordand de guava, papaya, duran, ananas, fructul-sarpe si alte fructe pe care nu stiu sa le denumesc, ci doar sa le degust.
Totul este perfect. Este inceputul si sfarsitul starilor, gusturilor si culorilor.

### VA URMA ###

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *