Quote

Impresii maramuresene

#HORINCA
Prima mare mirare cu care rămâi în urma unei călătorii prin Maramureș este cum de nu ai devenit încă alcoolic. Cum de nu-i tăt omu’ bat și lat, zi de zi, la câtă horinca ți se dă de băut în sat.

Adevărat maraton: ești invitat din casă în casă, mai dai binețe, mai pui o întrebare, mai vezi un om cunoscut, mai o gospodarie tradițională pe care vrei să o descoperi, mai o poartă de lemn de se-nvarte după soarele sculptat pe frontispiciul propriu, mai o horă-n sat… Orice mișcare faci, te împrietenesti mai cu unul, mai cu altul.

Și nu ai cum, dar efectiv nu ai cum să îi refuzi și să nu gusti o horinca. De cireșe, de prune, de mere, de gutui, de pere aurii. Intreaga livadă, ba chiar și tătă pădurea, cu tot cu dealurile, muntii și văile se prind în horă și-ncep a juca în jurul tău.
Te pipăi și îți murmuri “esteee”. Ești încă treaz și, totuși, nu mai ești.

#TIMPUL
Einstein o fo’ sigur moroșan. (Sau, în fine, half-moroshan, că doar, vorba lui, totul e relativ și, deh, nu ne băgăm noi nasul în treaba și-n pașaportul lu’ tătâne-său.)
O fo’, deci, moroșan? Căci eu altfel nu-mi explic cum și unde-n altă parte se putea el prinde că timpul e relativ, dacă nu ar fi stat să cugete pe o prispă maramuresana. Ori dacă nu ar fi trecut printr-o poartă cu simboluri cosmice săpate-n lemn, câte-n lună și în stele. Și, odată ieșit de partea cealaltă a porții, ca printr-o gaură neagră a Universului, și-a dat seama că deja e mâne și că el nici c-o simțit când so gatat ziua, ori dacă timpul o trecut au ba.

Pot să jur că timpul în Maramu’ are altă consistență, altă textură.
Îl simți, îi fix acolo, lângă tine; poate chiar bea o horincă din botă și-și trage sufletul după cât de mult a alergat prin alte colțuri de lume.
Timpul îi fix acolo, cot la cot cu tine; dar cu siguranță nu se măsoară în clipe. E el însuși o clipa. O singură clipă, uriașă și molcomă, care se măsoară în veacuri.

E ca valea unui râu atât de adânc și de liniștit, încât nu îi percepi curgerea. Doar stați acolo, tu și timpul, unul lângă altul, împietriti, deopotriva râu și om și nemișcare.

#HORA
Asta nu înseamnă că în Maramures ai avea parte doar de nemișcare! Doamne fere’! Că, în mijlocul relativității iscate de Einstein ăsta, mare beteag la capu’ lui, un lucru e cert și nerelativ: că mișcarea s-a născut la sat; iar numele ei a fost Hora.

Insa nu cred să mai fi văzut pe undeva mai mare și mai sinceră bucurie decât pe chipurile unor moroseni tineri și frumoși de pică, prinși a juca și a cânta cu foc, în mijloc de drum și de noapte.

O tobă, o cetera și o trompetă, adunate ad hoc la un loc, și distractia s-a dezlănțuit seară de vară până-n și mai seară. Hore, sârbe, învârtite și strigaturi pline de veselie și de umor, ținute la unison.
Dimineața când mă scol
Plinu-mi-i capul de dor,
vorba cântecului.

#SPATIUL
Continuitatea spațiu-timp (și asta tot de la Einstein ni se trage, să nu ziceți că nu v-am spus!). Nu există nimic discontinuu, nimic întrerupt, nimic brusc ori în colturi. În Maramures, totul e o continuitate lină de rotunjimi.

Râuri ca niște șerpi uriași strecurandu-se prin văi. Cocoase verzi de dealuri împădurite. Munți ca un zid rotunjit – uriași prietenoși profilati în zare. Boi cu cocoașe blânde tragand agale la care. Capițe aurii semisferice, crescute parca direct pe curbele blânde ale pantelor. Nori pufosi și carliontati. Mere bucălate zâmbind la soare.

Până și bisericile vechi din lemn își etaleaza acoperisurile valurite, ca niste rochii cu crinolina de șindrilă.
Iar porțile din lemn sunt tăte tăte numa și numa cercuri stilizate: de la împletitura în cerc, numita cunună sau colac, la floarea cu petale câte luni sunt în an, ori la pomul vieții, unde cercul este capul omului cu picioare adânc înfipte în pământ și cu mâinile ridicate spre cer și divinitate.

Porțile acestea, invartindu-se după soarele sculptat în lemnul de deasupra lor. Legate între pământ și cer de sfoara vieții, ce înconjoara intreaga poartă, protejănd-o de jur împrejur, în veacul vecilor.

Maramureș. Un plai în care vesnicia s-a încins în hore nesfârșite, perpetuăndu-și la nesfârșit, în unde concentrice, rotunjimea perfecta a clipei.
No, Einstein, dară lasă amu’ mai omule cetera, bota și zidărea; ș-om mere, că om gătat treaba ceasta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *