Gallery

De ce nu mai e Lhasa capitala cea mai la înălţime din lume?

De ce nu mai e Lhasa capitala cea mai la înălţime din lume?
Pentru că, din păcate, după ocupaţia chinezilor, de acum 50 de ani, Lhasa nu mai este, de facto, o capitală. Sau, cel puţin, nu o capitală a unui stat independent, ci doar un centru administrativ al unei regiuni autonome din China: Regiunea Tibet pe numele ei.

Lhasa, principalul oraș al pacifistului Tibet se ridică, albă, înconjurată de munţi grivi şi golaşi, la ameţitoarea altitudine de 3.650 m în Podişul Tibet.
Şi, dacă mai era capitală, ar fi depăşit-o probabil la mustaţă, în cursa pentru cea mai înaltă capitală din lume, pe LaPaz – capitala administrativă a Boliviei.

Potala, fostul palat al lui Dalailama,  în 2015

Potala, fostul palat al lui Dalailama, în 2015

O, tempora! O, mores!
Acum, în anul de graţie 2015, când China a sărbătorit 50 de ani de stăpânire (scuzaţi, de la proclamarea Regiunii Autonome!) aproape închizând Tibetul pentru turişti, Lhasa nu mai este ce a fost.
Primul impact al tău, ca turist occidental, cu oraşul sfânt al buddhiştilor este unul dur şi suprarealist:

potala si chinezariile

Un oraş fără vlagă în vene, cu plastic şi chinezării la tot pasul, care au astupat, până la sufocare, orice urmă a lui Dalailama şi a credinţei şi spiritualităţii.
Te întrebi, îngrozit, dacă de pe zidurile Palatului Potala ori a mănăstirilor tibetane Sera şi Drepung nu cumva va apărea, Doamne fere, dintre lampioanele roşii chinezeşti, pisica aia sinistră din plastic, care cântă şi dă din mânuţă la intrarea în orice China Town!

După prima zi de şoc şi obişnuire a ochilor cu poleiala chinezeasca şi a plămânilor cu aerul rarefiat de la 3.650 m, turistul occidental începe, însă, încet, încet, SĂ VADĂ.
Să vadă dincolo de ochii oblici şi de culorile ţipătoare ale ocupatorilor chinezi.

Tibetanii si credinţa buddhistă din Tibet au supravietuit

Tibetanii si credinţa buddhistă din Tibet au supravietuit

Să vadă chipurile arse de soare şi vânt ale tibetanilor. Codiţele lor împletite în jurul capului, malele lor purtate în jurul gîtului şi cerceii lor cu pietre turcoaz, purtaţi cu mândrie indiferent de sex şi vârstă.
Să îi vadă ţinându-se de mână pe stradă – cupluri de bătrâni, care au trait pe pielea lor tragedia şi izgonirea de acum 50-60 de ani.
Să îi admire pe străduţele labirintice, învăluiţi în costumele lor tradiţionale. Şi cu trăsăturile lor semeţe, atât de asemănătoare cu ale amerindienilor – altă rasă, alţi cuceritori, altă tragedie.
tibetanii in procesiuni religioase

tibetani la roata rugaciunii
Tibetanii nu au dreptul să îşi facă şi să deţină paşaport, nici să îşi părăseasca ţara. Sunt controlaţi zi şi noapte de trupe de armată mărşăluind prin oraşe.
Dar vin, valuri după valuri, în procesiuni religioase la mănăstiri şi temple, învârtind roţile metalice ale dorinţelor, rugăciunilor şi visurilor, puse, poate, în generaţiile viitoare.

Până la urmă, turistul occidental trage singur o linie imaginară la orizont – la orizontul său mental şi la cel mărginit de “deluleţele” tibetane de aproape 4.000m. Şi reface harta, unde Lhasa este încă cea mai înaltă capitală a lumii. Capitala unei ţări care, poate, nu a dăinuit prin teritoriu, stâncă şi pământ golaş. Dar încă există prin oameni, prin credinţa şi spiritualitatea pe care o respiră, prin nostalgia palatelor si a grădinilor lui Dalailama-al 14 lea-cel-exilat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *