Gallery

Costa Rica – ziua 15: O tara suprarealista, cu bune si cu rele

Cu noaptea si furtuna in cap plecam din nazurosul Monteverde, printre munti inalti si paduri verzi.
Vreme aiurea, ploioasa si vantul de cosmar de peste noapte dispar ca prin vis cand incepem sa ne distantam de Cloud Forest, despre care am povestit în detaliu aici

Primul autobuz – rata locala care colectase deja circa 100 de persoane pe 40 de locuri – ne abandoneaza in mijlocul drumului, cu tot cu bocanci, geci si bluze atarnate la uscat pe ruscac. La propriu in mijlocul si-n colbul drumului de tara,fix la raspantia cu autostrada Panamericana.
De aici ne preia un autocar, pentru cativa km, unde, surpriza, opreste pentru pauza regulamentara si nelipsita de 20 de minute.
Liberia nu e insa departe, asa ca pana in 11 suntem deja imbarcati in taxi, cu destinatia in mijlocul pustietatii si al junglei, pe dreapta.

Pe harta, punctul asta in the middle of nowhere s-ar numi Rinconcito Lodge, langa Parcul National Rincon de la Vieja. Cu niste bungalowuri superbe pierdute printre palmieri si flori multicolore. Si cu piscina care se termina fix unde incepe jungla. Sau invers…

Dintr-un copac inflorit in roz ma spioneaza un maimutoi cappucin. Curios. Eu – ma holbez si eu la el, la fel de curioasa. Pare un mosulet asiatic rontaind orez. Eu cum i-oi parea lui?

Naiba ma pune sa vreau sa vizitez cica satucul invecinat, singura localitate pe o raza impadurita de 20km.
Tot satul consta in 3 (trei!) case, incuiate toate. O scoala pustie. Si o biserica ferecata.

La ultima si cea de-a patra casa din sat, vad un chip negru de femeie printre zabrelele de la geam. Ma holbez, contrariata. Si zaresc, dumurindu-ma, niste ambalaje de chipsuri. A, ok, e magazinul din sat.
Ma simt 2 in 1 cand ma indrept spre magazinel: o shoppingareasa curioasa si o turista insetata.
Zapuseala mare.
De la geamul zabrelit, vanzatoarea imi face semn sa o iau prin curte.
Cu chiu cu vai ridic de poarta roz si… patrund in alt univers.
O curte cu copaci inalti pe post de gard, dar fara verdeata, ci doar cu pamant pe jos. E probabil singura gospodarie golasa de verdeata din toata Costa Rica cea etern verde!!!
Intru in casa si raman siderata in mijlocul drumului. O camera mare, extrem de lunga si de intunecoasa.
Singura mobila sunt 3 tablouri tipatoate si o beteala rosie de Craciun, atarnate pe un perete. Si o saltea mare, pe care doarme, facut covrig, un adolescent.
In coltul celalalt al camerei, pe jos, un barbat cu un picior amputat si bandajat.
Jesus Christ, unde am nimerit? Intr-un film de David Lynch, tip Twin Peaks? Sau la polul suferintei?!

Voci imi urla mute in cap sa fac calea intoarsa. Acum. Si sa o iau la fuga. De jena si tristete.
Femeia in negru vine si ma preia.
Baigui “agua?” si niste scuze in italiana, in timp ce ea ma conduce jn magazinel printre niste usi batante din lemn, rupte parca dintr-un film western.

“No, no intiendo.”
Nu intelege ca vreau apa… Si imi zambeste trist.
Il cheama incet pe vorbitorul de engleza al casei, sotul ei, barbatul fara un picior. Care vine cu zgomot de carje pana la mine.
Ca sa evit sa ma holbez la corpul lui ciuntit, la piciorul amputat si bandajat, il privesc fix in ochi. Ochi frumosi, incredibil de expresivi, de negri si de tristi.

Ma scuz, cu un zambet care sa imi ascunda lacrimile. Si ies val vartej din casa.
In curte, o fata cu par lung sta inerta pe prispa cu pamant negru si mangaie un catel gri. Nici macar nu imi observa prezenta. Pare lipita acolo. Si sunt convinsa ca tot acolo o voi gasi si peste 1 zi, si peste 200 de ani.

Deci pana si aici, in coltul asta de lume, tot un Paradis imperfect e? Prin fisurile caruia suferinta si tristetea isi fac loc? Si sapa?
Nu! Refuz sa fiu melancolicoasa in vacanta asta!

Ca sa imi alung starea de lugubru si nodul amar din gat, o tai direct prin jungla familiara. In 15 zile de bantuit prin paduri tropicale am devenit deja un hibrid de Mowgli si Jane.
Copacii verzi, batrani, cu trunchiuri torsionate si zgomotele padurii ma linistesc treptat.

Ies pe cararea din fundul curtii cabanitei noastre cochete.
Un apus auriu, magnific, ma intampina in dreapta. Un cal alb paste linistit, sub un palmier inalt si singuratic.
In furtuna iscata la lasarea intunericului, adorm o ora. Somn chinuit si agitat. Visez o petrecere luxoasa si monstruasa, unde performeaza inclusiv o trupa de circ ambulant si un fost coleg pe post de tenor.

Inca o zi costaricana s-a incheiat. O zi suprarealista, intr-o tara suprarealista… Pura vida. Viata 100% pura, cu bune si cu rele.

One thought on “Costa Rica – ziua 15: O tara suprarealista, cu bune si cu rele

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *