Gallery

Costa Rica – zilele 3 si 4: De ce sa-ti depasesti propriile limite

Daca mi-ar fi spus cineva, cu o luna in urma, ca voi vasli, eu, de una singura, intr-un caiac, pe inserat, pe canalele inguste din padurea de mangrove. Sau ca voi merge 40km prin jungla si pe plajele pustii ale Pacificului, iţite din padurea primara, intr-un mars nefortat si superb de 2 zile.
I-as fi spus “Mda, e posibil. Dar foarte putin probabil sa joc si eu in filmul asta…””
Si iata ca putin probabilul tocmai ce mi s-a intamplat!

Eu, care nici macar sa ma urc intr-o barca prevazuta cu vâsle nu concepeam, iata ca m-am trezit îmbrâncita, pardon, îmbărcata într-un caiac mic si subţirel. Si lansata si lasata in voia sortii pe apele pacifice ale golfului Dulce.
Doar cu o vasla in mână. Si cu niste instructiuni anemice la purtator:
“Daca vrei sa virezi la stanga, vaslesti in dreapta. Daca vrei sa te indrepti catre dreapta? Vaslesti pe stanga!”
Daaa, sigur! E evident! Mai logic de atât nici ca se poate!
Si daca vreau, Doamne fereşte, sa înaintez, gen? Sau sa ies de prin boschetii si papurisul luxuriant de pe mal, ce comanda sa-i dau amaratei asteia de barcute? I mean helloooo, antrenorul asta bate campii rau de tot!

Pe hăis si cea inainte, am ajuns, cu chiu, cu vai, pe primul canal la dreapta.
Radacini de palmieri si de zeci de mii de plante necunoscute, scaldate de apele oceanului care, la ceas de flux maxim, ia cu asalt toate fostele poteci ale junglei – actuale canale inguste, umbroase si navigabile.
Oooof, matelot mai varza cu papaya decat mine nu cred sa fi patruns vreodata prin taramul padurilor de mangrove. Dar nici vreunul care sa se fi lasat mai mult fermecat de locurile astea tacute si misterioase!

Mangrovele sunt copacii aia bizari, ca niste paianjeni negri si uriaşi, sprijiniti in pamant in multele si subtirelele lor radacini inaaalte si arcuite.
Suficient de inalte incat sa primeasca zilnic printre si pe sub ele oceanul flamand si cuceritor, in plin flux.
Personaje bizare cat cuprinde ziua, mangrovele prind parca viata, odata inundate, inainte de apus.
Devin de-a dreptul stranii, contorsionate, vibrand intre pamant si ape, nici pamantene, nici acvatice. Fiinte bizare de pe alt tărâm. Printre care eu vaslesc tăcută si fermecată.

Umbrele lor si intunericul se impletesc in jurul meu.
Vâsla nu se mai infige in apa, ci direct intr-o materie diafana, crepuscul pe numele ei.
La o cotitura a unuia dintre canalele inguste-inguste, peste care crengile au construit un tunel verde inchis, se aude brusc vuietul.
Este oceanul, care, ascuns pe dupa mal, isi urla in noapte victoria cuceririi si acuplarii supreme cu ţărmul.

Da, un scenariu SF din care nici mie nu-mi vine sa cred că fac parte.
Vaslesc intr-o tacere linistitoare pana la plaja pe care se sparg toate valurile.
Sub lumina stelelor, vesta mea portocalie de salvare s-a transformat, parca, in platosa de bronz.
Pantalonii uzi fleasca ma mai aduc, la propriu, pe pamant, adunand pe ei tot nisipul ud si rece al plajei.

Noapte buna, oceanule. La revedere, Puerto Jimenez! Bine te-am intalnit, jungla!

Dis de dimineata pornesc, cu ochii larg deschisi, mai adanc in Peninsula costaricana Osa, catre Corcovado.
Catre jungla enorma, in mare parte primara – adica netaiata inca de mana oamenilor ori o zeilor. Si care ascunde in ea o multime de specii superbe de plante si de vietuitoare cu un numar mai mic sau mai mare de picioare de luat la spinare cand vad turisti in fata ochilor.

Drumul in sine nu este o provocare.
Sunt 23km in prima zi – de mers exclusiv in sus si-n jos prin jungla. De trecut 53,7 rauri si parauri.
Şi de infruntat cel mai vascos si mai rosu namol pe care l-am intalnit vreodata.
Ziua 2 incepe la 4.30 dimineata, cu runda de noapte, de vizionat animalutele. Si continua pana la apus, intr-o succesiune de inca 20 de km, prin jungla de pe tarmul Pacificului si pe nesfarsite plaje pustii. Populate doar de familii de ratoni, de catre vreo puma satula ori de cocotieri si mormane de nuci de cocos.

Nu, nu asta e provocararea.
Ci cadoul pe care mi-l fac mie, depasindu-mi niste limite.
Le stiu. Sunt acolo. Lucruri concrete, puse cu liniute pe lista chestiilor nefezabile:
– Pornit la drum cu arsuri solare, capatate pe plajele pustii din Puerto Jimenez, cu o zi in urma?
Bifat! Adio, deci ghete de drumetie, pe care nu le suport in picioare nici macar 2 minute! Hello, usturimi de picioare si rani!

– Disconfort major in a respira?
Cand usoarele probleme de respiratie se transforma in chin, dupa prima jumatate de ora de mers prin aerul extrem de cald si umed? Bifat! E atat de umezeala aici, incat simt apa tasnind – din piele, din copaci, din aer.

– Probleme cu coloana, care nu iti permit sa cari, pe atatia km, atatia (zeci de) litri de apa cati ai vrea sa devorezi?
Bifat! Cand scriu randurile astea, inca mai simt o durere profunda de mijloc si de ceafa, iar talpile mele julite cu greu accepta tenisii.

Si, totusi, nimic, dar nimic nu are, in sufletul meu, aceeasi greutate ca bucuria de a fi aici si a face lucrurile astea superbe.
De a trai atat de aproape de natura, in chiar inima ei…
De a nu dormi deloc in noaptea petrecuta in refugiul din jungla si de a-mi incarca, totusi, bateriile cu energia din roua si covorul des de iarba verde.
Si de a ma hrani cu vuietul sinistru si sublim al valurilor oceanului, răzbind din departare. Alaturat tuturor ragetelor, ciripiturilor si strigatelor junglei, trezite la rasarit.

Si nimic nu se compara cu clipa in care am realizat, simplu, superb si neasteptat, ca o ninsoare de aprilie, ca limitele astea nu exista cu adevarat.
Ca limitele chiar ni le punem de multe ori singuri. Sau ni le (im)pune altcineva.
Si ca sentimentul de eliberare pe care il simtim dezbarandu-ne de limite si prejudecati este nepretuit.
Si, culmea, e doar la un pas distanta in fata. Nu trebuie decat sa facem pasul ala!

E 30 decembrie.
Se apropie un moment simbolic: de cumpana intre ani, intre dorinte si realizari, intre proiectii, satisfactii si ce ne rezerva viitorul.
Intampin 2015 cu un munte de lucruri (poate mai dificile, poate mai nefericite) lasate in urma. Asemenea ghetelor de drumetie, pe care le-am abandonat in camera de hotel, inainte de a trece pragul junglei.
Si pasesc, desculta, fericita, mai usoara, mai dezbarata de nu-uri si de limite (auto)impuse.

Sloganul anului pe care mi-l voi incepe aici, in Costa Rica, peste o zi, este, fara îndoială: “De ce nu!”

Mai multe despre cum mi-am petrecut Crăciunul în Costa Rica am scris AICI

3 thoughts on “Costa Rica – zilele 3 si 4: De ce sa-ti depasesti propriile limite

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *